TANUKI - iazuri & crapi japonezi din 2001

Esenţa creșterii crapilor japonezi în iazuri ornamentale

Se spune că un iaz corect realizat, cu pești sănătoși, se vede imediat ce trece iarna. Primăvara este anotimpul în care se vând cei mai multi pești koi, mare parte pentru a înlocui peștii care nu au mai apucat primăvara... Creșterea crapilor japonezi într-un iaz ornamental trebuie abordată din perspectiva evaluării și managementului riscurilor. Riscul nu este niciodată zero, în niciun domeniu.

Sunt patru abordări pe care poți să le adopți față de un risc când dorești să crești crapi japonezi:

• Accepți riscul și îți asumi orice consecință.
• Eviți riscul (adică nu îți construiești un iaz și implicit nu crești crapi koi).
• Transferi riscul (de exemplu, faci asigurare peștilor).
• Reduci riscul: te documentezi, înveți cât mai multe despre pești și despre creșterea lor, despre vulnerabilitățile lor și despre amenințările la adresa lor pentru a cunoaște cum să eviți și cum să tratezi eventualele probleme.

Evaluarea riscurilor în creșterea crapilor japonezi

Exemple de vulnerabilități:

• Dependența de echipamente pentru susținerea vieții prin asigurarea calității apei.
• Nevoia de întreținere periodică și monitorizare permanentă a chimiei apei.
• Mediul exterior în care este amplasat de obicei un iaz.

Exemple de amenințări:

• Substanțe toxice produse intern, biologic, cât și externe.
• Agenți patogeni: bacterii, paraziți, micoze, virusuri.

Înainte de toate, trebuie specificat faptul că într-un iaz artificial nu se ajunge la echilibru pe cale naturală deoarece doar natura creează echilibru în timp. într-un bazin artificial, echilibrul trebuie creat și menținut în mod artificial pentru a susține viața peștilor. Mulți începători în acest hobby pornesc prin a săpa o groapă în pământ, o hidroizolează cu ceva, o umplu cu apă, după care adaugă pești. Această abordare nu este deloc gresită dacă se dorește un element acvatic în grădină, însă este total inadecvată creșterii crapilor japonezi. Există entuziaști ai crapilor japonezi care au început prin a-i crește în acvariu (printre care și subsemnatul). Aceștia au învățat repede că un mediu de dimensiuni mici limitează creșterea crapilor japonezi.

Primii mei crapi japonezi crescuţi în acvariu - GREŞIT !

Pentru a crește pești koi într-un iaz de grădină, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții de bază:

• Iazul să mențină apa din punct de vedere chimic în limitele acceptate ale parametrilor principali (amoniac, nitriți, nitrați, ph, oxigen, fosfați, etc.).
• Iazul să mențină apa limpede pentru a vă bucura de observarea peștilor (aspect de bază al acestui hobby).
• Iazul să permită o întreținere ușoară.

În mare parte aceste condiții de bază sunt îndeplinite printr-o geometrie corectă a iazului și prin sistemul de filtrare aferent. Înainte să începeți lucrul la un iaz pentru crapi japonezi este recomandată o atentă planificare ce trebuie să țină cont de câteva aspecte importante:

• Un iaz necesită întreținere. Dacă nu ai timp să te ocupi de el sau nu ai pe cineva priceput să se ocupe de el în locul tău, atunci nu-l construi.
• Suprafața pe care ești dispus să o aloci pentru un astfel de iaz este un element cheie.
• Pentru locația iazului alege un loc cu 60% umbră pe perioada unei zile.
• Ideal ar fi să nu amplasezi iazul sub copaci pentru a evita riscul de cădere a frunzelor în iaz care vor polua apa toamna.
• Iți trebuie alimentare electrică în apropiere (cu siguranțe diferențiale!) și acces ușor la alimentarea cu apă.
• De preferat să existe acces la rețeaua de canalizare în zona iazului.
• Bugetul alocat trebuie calculat bine de la început (atât ca investiție inițială cât și cheltuielile lunare ulterioare).
• Stabilește numărul si dimensiunea peștilor pe care vrei să-i crești în iaz.
• Testează în prealabil apa cu care vei alimenta iazul ca să nu afli după ce l-ai construit că apa ta nu e bună pentru pești.
• Nu te apuca de realizarea iazului fără să ai proiectul pe hârtie care să includă toate dimensiunile, cotele, țevile, tipul și amplasarea echipamentelor!

Referitor la suprafață, niciun iaz pentru crapi japonezi nu ar trebui să aibă luciul de apă mai mic de 3 m x 2 m. Luând în calcul amplasarea echipamentelor periferice necesare, o suprafață minimă totală alocată proiectului ar trebui să fie de 3 m x 3 m. O suprafață optimă din punct de vedere costuri + performanță + întreținere este între 16-35 m2. Volumul unui iaz pentru crapi japonezi nu ar trebui să fie mai mic de 5 000 litri, indiferent de tipul echipamentelor folosite.

Referitor la adâncime, pentru clima României, o adâncime de minimum 130 cm este necesară (depinde de zonă) din mai multe motive:

• Pentru a permite o hibernare cât mai ușoară, având în vedere că densitatea maximă a apei este la 4C, destratificarea naturală (ridicarea la suprafață a straturilor calde) oprindu-se când apa are 4C în ultimul strat. Când temperatura apei din stratul inferior atinge 4C, spre suprafață vom avea apă din ce în ce mai rece iar, la un moment dat, temperatura începe să scadă și în stratul inferior. Iarna dorim să păstrăm în ultimul strat o temperatură cât mai apropiată de 4C iar acest lucru se poate realiza natural doar printr-o adâncime suficient de mare.


Densitatea apei dulci


Stratificarea apei dulci într-un iaz iarna și în apropierea iernii

• Adâncimea mare permite peștilor să facă mișcare pe verticală, ajutându-i să se dezvolte armonios.
• Dacă iazul are adâncimea prea mică, peștii riscă să fie expuși prea mult razelor UV, peștii riscând arsuri solare.
• Adâncimea de minimum 130 cm nu este obligatorie pe toată suprafața iazului, însă pentru a maximiza volumul unui iaz săpat în pământ, pornind de la o suprafață fixă, trebuie mărită adâncimea și menținută constantă. Cu cât volumul este mai mare (implicit cantitatea de apă stocată), cu atât mai stabil este un iaz atât din punct de vedere al variațiilor de temperatură ale apei cât și al parametrilor chimici.
• Nu în ultimul rând, într-un volum mai mare, peștii tind să crească mai mari.

Ce desparte iazul mult visat de iazul pe care mulți ajung să-l aibă într-un final?

De obicei răspunsul este un cumul de patru factori:

• lipsa cunoștințelor
• lipsa spațiului
• bugetul insuficient din cauza subestimării costurilor
• lipsa timpului alocat proiectului (graba)

Despre filtrarea apei

În decursul ultimilor ani s-au făcut progrese semnificative în ceea ce privește creșterea peștilor în sisteme recirculante, mai ales în proiectarea iazurilor pentru crapi japonezi și a sistemelor de filtrare aferente. Această evoluție de la un nivel simplu de filtrare cunoscut acum câțiva ani, până la produsele disponibile acum pe piață, distrage deseori atenția de la esențial. Imi propun să explic logica unui sistem de filtrare și importanța mediilor de filtrare în creșterea peștilor, pentru a putea să alegeți filtrarea în cunoștință de cauză.

Ce înseamnă de fapt o apă bine filtrată?

Răspunsul depinde de baza la care ne raportăm. în cazul unei piscine, apa filtrată corespunzător înseamnă o apă limpede și sterilizată aproape complet. în cazul creșterii crapilor japonezi într-un iaz, apa filtrată corespunzător înseamnă limpede + sănătoasă + propice vieții acvatice + fără prezența în exces a algelor. Chimia unui iaz se reduce la atingerea unui mediu echilibrat bazat pe calitatea apei. Sunt multe variabile în ecuația unui iaz echilibrat. Amoniacul, nitriții, nitrații, pH-ul, duritatea, oxigenul dizolvat, temperatura, fosfații, sunt doar câțiva parametri esențiali. Parametrii aceștia cumulați constituie condițiile de viață ale multor microorganisme care influențează ecosistemul fiecărui iaz. La un sistem echilibrat se ajunge atunci când acești parametri rămân la un nivel oarecum stabil în timp, astfel încât microorganismele, algele, plantele și peștii să interacționeze cu chimia apei pe principiul homeostaziei (capacitatea sistemelor autoreglabile de a-și menține constante în timp anumite stări sau mărimi caracteristice). Toate iazurile tind către acest echilibru. Iazurile echilibrate au o apă calitativ bună. A nu se confunda echilibrul dintr-un iaz natural cu echilibrul dintr-un iaz artificial. Aici intervine omul care trebuie să ajute la menținerea unui echilibru în iazul artificial. Depinde de fiecare deținător de iaz în parte cum contribuie la atingerea acestui echilibru prin echipamentele folosite și prin strategia de întreținere.

Sistemul de filtrare este cel mai important element în creșterea crapilor japonezi în iazuri. Acesta implică și alte echipamente aferente cum ar fi pompa, aeratorul, sterilizatorul UV, etc. Filtrul aferent unui iaz pentru creșterea peștilor în bazine artificiale trebuie să urmărească două obiective:

• Filtrarea mecanică
• Filtrarea biologică

Filtrarea mecanică este abilitatea unui sistem de filtrare de a reține particulele solide aflate în suspensie în apa iazului, în principal formate din deșeuri organice, astfel încât apa din iaz să devină clară pentru a se putea admira peștii.

Filtrarea biologică înseamnă transformarea unor substanțe chimice toxice (de exemplu, amoniac sau nitriți) în substanțe mai puțin toxice sau nedăunătoare (de exemplu, nitrați). Acest lucru se realizează prin intermediul unor bacterii ce stau la baza procesului de Nitrificație numit și Ciclul Nitrogenului.

Nitrogenul (azotul) este prezent în natură sub mai multe forme: nitrogen atmosferic (gaz, 78% din atmosferă), amoniac, nitriți, nitrați. Nitrogenul este esențial pentru orice formă de viață (plante sau animale) fiind o componentă a aminoacizilor aferenți proteinelor din hrana animalelor, în timp ce pentru plante joacă un rol esențial în fotosinteză (ca și component al clorofilei din frunze) și implicit în creșterea acestora.

Ciclul nitrogenului constă în patru faze prin care se transformă:

• Nitrogen în amoniac (fixare)
• Amoniac în nitriți
• Nitriți în nitrați
• Nitrați în nitrogen

Ciclul Nitrogenului

Cum se întâmplă ?

Cu toate că 78% din atmosferă este nitrogen sub formă de gaz, acesta nu poate fi folosit sub această formă pură de către plante, ele luând nutrienții din sol, prin rădăcini. Nitrogenul, ca și gaz necesită o transformare în compuși chimici care pot fi utilizați de către plante sau alte organisme, cum ar fi amoniacul sau nitrații. Fenomenul de transformare a nitrogenului în amoniac se numește "fixarea nitrogenului". Fixarea este realizată în mică măsură de trăsnetele din atmosferă, însă în mare măsură este realizată de către anumite bacterii și microbi (numite diazotrofe) prin procesele lor biologice. Diazotrofele sunt singurele organisme capabile să asimileze nitrogenul gazos din atmosferă în forma lui pură. Ca rezultat al procesului de asimilare rezultă amoniacul.

Așa cum se observă în imaginea de mai sus, în contextul unui iaz cu pești fixarea nu este singurul mecanism de producere a amoniacului. Pe lângă plante, crapii japonezi consumă și hrană specifică (de exemplu pelete care au în componență mare parte făină de pește). La nivel mondial, 70% din producția piscicolă este folosită pentru a produce hrană pentru pești deoarece făina de pește are cel mai complex lanț de aminoacizi!

După cum am menționat, din procesul de prelucrare a hranei de către crapi rezultă amoniac și uree ca "deșeuri" ale metabolismului proteinei din hrană, în procentaj de 90% amoniac și 10% uree. De asemenea, 70% din întregul amoniac generat provine direct din branhii sub formă pură, restul este produs prin prelucrarea excrementelor de către bacterii specializate numite bacterii de amonificare. Aceste bacterii consumă nu doar excrementele ci și alte materii organice (plante moarte sau pești morți), generând amoniac în urma prelucrării acestora. Acest proces are loc atât în prezența oxigenului (mediu aerob) cât și în lipsa acestuia (mediu anaerob), viteza cu care se desfășoară procesul fiind direct proporțională cu cantitatea de oxigen din apă.

Cum spuneam, filtrul biologic se bazează pe bacterii pentru a transforma substanțele toxice în substanțe mai puțin dăunătoare pentru peștii din iaz. Am explicat cum apare amoniacul (care este și el sub două forme NH3 și NH4, aspect pe care îl voi detalia ulterior, la secțiunea Calitatea Apei). Urmează etapa în care amoniacul este transformat în nitriți tot prin intermediul unor bacterii (cea mai importantă bacterie care contribuie la această etapă este Nitrosomonas). Mai departe, nitriții sunt convertiți în nitrați tot prin bacterii (cea mai importantă bacterie implicată fiind Nitrobacter). în continuare, nitrații sunt fie asimilați de către plante ca nutrienți, fie sunt transformați în nitrogen de către bacteriile denitrificatoare, fie rămân și se acumulează treptat în apă. Acum ciclul este complet și se reia în mod continuu. Acesta este Ciclul Nitrogenului într-un iaz de grădină. Dacă întelegeți corect și complet acest mecanism dețineți mare parte din secretul creșterii crapilor koi. Simplu, nu?

Acum, ca să complicăm puțin lucrurile, trebuie să ne uităm cu atenție la bacteriile implicate în ciclul nitrogenului din perspectiva necesarului de oxigen. în schema ciclului nitrogenului, în dreptul bacteriilor apare + O2 (este benefică prezența oxigenului) sau - O2 (nu este benefică prezența oxigenului).

Apar cinci grupuri de bacterii:

• Diazotrofele sunt în mare parte bacterii facultativ anaerobe, adică ele trăiesc atât în prezența oxigenului cât și în lipsa lui. Totuși diazotrofelor nu le place să muncească în medii cu nivel ridicat de oxigen deoarece enzima produsă de ele, responsabilă cu transformarea nitrogenului în amoniac, este sensibilă la oxigen. Așa că diazotrofele fixează nitrogenul doar în medii cu nivel redus al oxigenului (uneori doar noaptea când nivelul oxigenului dizolvat din apă scade din cauza lipsei fotosintezei).
• Nitrosomonas sunt bacterii obligate aerobe, adică nu pot trăi fără oxigen, dublându-și populația la fiecare 15 ore când mediul este propice (temperaturi de peste 15C, oxigen din plin și medii de colonizare suficiente).
• Nitrobacter sunt de asemenea obligate aerobe, deci nu pot trăi nici ele fără oxigen, dublându-și populația la fiecare 20 ore când mediul este propice.
• Denitrificatoarele sunt facultativ anaerobe, adică trăiesc cu sau fără oxigen în mediul lor. Important aici este faptul că pentru a transforma nitrații (NO3) în nitrogen (N2) este necesar un mediu cu nivel foarte redus de oxigen pentru a le obliga să-și ia oxigenul necesar metabolismului dintr-o moleculă de NO3 care are trei atomi de oxigen în componență. Probabil te întrebi de ce și-ar bate capul o astfel de bacterie să dizloce un atom de oxigen de la o moleculă de nitrați (NO3) dacă există câtuși de puțin oxigen în apă? Răspunsul este că aceste bacterii de obicei colonizează partea mai adâncă a biofilmului (biofilm=colonia de bacterii) din filtrul biologic, acolo unde, de regulă, oxigenul nu ajunge, fiind consumat la partea exterioară a biofilmului de către celelalte bacterii de nitrificație (nitrosomonas și nitrobacter) forțând practic bacteria denitrificatoare să consume oxigen din NO3 și mai departe din NO2, generând N2 (azot)! Esențial aici este mediul de filtrare care trebuie să permită crearea unui biofilm care să aibă un mediu aproape lipsit de oxigen în zona de profunzime, zonă suficient de deschisă în care totuși să ajungă nitrații și nitriții (mediu anoxic).
• Bacteriile de amonificare sunt eficiente doar în prezența oxigenului.

Concluzii în contextul creșterii crapilor japonezi în iazurile cu recirculare:

• Bacteriile nitrosomonas și nitrobacter nu trăiesc fără oxigen, având nevoie de un nivel minim de oxigen dizolvat de 3 mg/l, fapt care întărește încă o dată importanța oxigenării apei din iaz pentru a transforma: Amoniac -> Nitriți -> Nitrați. Aceste bacterii trăiesc pe mediile de filtrare. Pe suprafața mediilor de filtrare bacteriile creează colonii, numărul bacteriilor aferente unei colonii fiind direct proporțional cu suprafața materialului filtrant. Bacteriile consumă amoniac și nitriți cu o viteză foarte mică, de aceea filtrul trebuie proiectat întotdeauna în funcție de cantitatea totală de pești și de cantitatea de amoniac generată de aceștia. în acest fel, se determină suprafața necesară a mediilor de filtrare ce trebuie colonizată de bacterii care să consume sustanțele toxice înainte ca acestea să dăuneze peștilor.



• Diazotrofele și denitrificatoarele sunt eficiente doar în mediile cu nivel foarte redus de oxigen pentru ca fixarea nitrogenului și denitrificația să aibă loc.
• Bacteriile de amonificare sunt mai eficiente în mediile bogate în oxigen.
• într-un sistem cu recirculare, întotdeauna trebuie asigurate condiții optime bacteriilor nitrosomonas și nitrobacter printr-un nivel ridicat de oxigen dizolvat, fiind bacterii prioritare. Ca și consecință a nivelului ridicat de oxigen, randamentul diazotrofelor și denitrificatoarelor poate fi serios impactat. în cazul diazotrofelor un randament mic este perfect pentru că nu ne interesează sa avem o sursă suplimentară de amoniac în iaz. în cazul denitrificatoarelor, un randament zero înseamnă limitarea transformării nitraților în nitrogen strict prin asimilarea de către plante sau alge. în lipsa plantelor, a algelor și a activității denitrificatoarelor nitrații doar se vor acumula in iaz (detalii mai multe la secțiunea despre Calitatea Apei). Există totuși soluții prin care, utilizând medii de fitrare adecvate, chiar în condițiile unor valori mari ale oxigenului dizolvat în apă, să se permită totuși activitatea denitrificatoarelor.

Modalități de filtrare și calculul necesarului de filtrare

Filtrarea, ca proces simplist, înseamnă recircularea apei prin niște materiale filtrante. Ansamblul compus din materialele filtrante și spațiul în care sunt montate se numește filtru. Pentru a permite recircularea, este necesară o pompă pentru recircularea apei. Sunt două modalități de amplasare a pompei în relație cu filtrul, de unde și numele tipului de filtrare în funcție de modul în care se alimentează filtrul cu apă: gravitațional sau prin pompare. Alegerea modalității de amplasare a pompei este critică deoarece, odată construit iazul, alegerea este impusă de modul de construcție. Pentru filtrul alimentat gravitațional, apa ajunge în filtru prin principiul vaselor comunicante, utilizând efectul de aspirație al unui sifon:

Cea mai eficientă modalitate de filtrare este cea cu alimentare gravitațională prin sifon, mai ales dacă se permite și racordarea la canalizare pentru curățare/întreținere (alternativ, se poate utiliza pentru golire o pompă de bașă). Motivele sunt simple:

• Prin sifon, apa murdară intră în filtru neobstrucționată iar pompa returnează apă curată deoarece se pompează apa în iaz direct din filtru, pompa fiind amplasată după mediile de filtrare.
• La filtrul alimentat prin pompare, carcasa pompei acționează ca un prefiltru, împiedicând elementele grosiere sa ajungă în filtru (frunze, etc.), provocând chiar blocajul pompei.

Din păcate, multe iazuri existente sunt realizate strict din punct de vedere peisagistic și ajung în cele din urmă să primească niște crapi japonezi ca și oaspeți fără a fi concepute în acest scop. în majoritatea cazurilor, proprietarii nu doresc lucrări suplimentare de refacere, cum ar fi instalarea unui filtru alimentat gravitațional, așa că problema se reduce simplu la achiziționarea unui filtru alimentat prin pompare, "la cutie". Pe acest segment de piață oferta este generoasă, producătorii segmentând produsele în funcție de volumele iazurilor pe care le pot filtra, aspect aproape întotdeauna exagerat. Dacă vă aflați într-un context de acest gen, măcar cumpărați cel mai mare filtru (ca volum) pe care vi-l permiteți, dacă nu știți cum să faceți diferența între produse. Materialul filtrant care intră în componența filtrului este un punct cheie în realizarea unei filtrări eficiente. Deoarece filtrul îndeplinește două funcții (mecanică și biologică), soluția ideală ar fi utilizarea unui material care să execute ambele funcții simultan, pentru optimizarea volumului aferent filtrului. Accentuând funcția de filtrare biologică, am explicat anterior cum se realizează aceasta prin intermediul bacteriilor care colonizează materialul filtrant. Cheia este suprafața pe care bacteriile o pot coloniza. Cu cât este mai mare suprafața, cu atât mai multe bacterii pot locui și cu atât cantitatea de substanțe tratate (amoniac, nitriți) este mai mare într-un interval de timp dat.

Există teorii conform cărora suprafața filtrului trebuie să fie 25% din suprafața iazului pe care-l tratează. Fals! De ce?

în primul rând, apa tratată se exprimă în volum, nu în suprafață. în al doilea rând necesarul de filtrare este dictat de cantitatea de pești din acel volum de apă, numită biomasă. O biomasă cunoscută produce o cantitate calculabilă de amoniac, acesta la rândul său trebuie descompus de către filtrul biologic prin nitrificație. Deci, filtrul are directă legătură cu biomasa și nu doar cu volumul iazului. Mai departe, cum calculăm necesarul de filtrare biologică, odată cunoscută cantitatea de amoniac generată de pești ? Răspunsul este foarte simplu, pornind de la faptul că la o rată de hrănire de 2% din biomasă pe zi, se generează 30 grame amoniac pentru fiecare 1 kg de hrană, zilnic. Judecând după faptul că la temperatura apei de 15C o familie de bacterii ce colonizează 1 m2 suprafață desfășurată de material filtrant poate prelucra 200 mg amoniac într-o zi, doar o formulă matematică ne desparte de aflarea suprafeței necesară bacteriilor de nitrificație. Dacă știm această suprafață, calculăm cât material filtrant e necesar și așa știm cât să cumpărăm. Pentru a face acest calcul, trebuie cunoscută suprafața desfășurată pe unitatea de măsură a materialului filtrant.

Exemplul 1: material filtrant mecanic și biologic (filtrare progresivă)

Exemplul 2: material filtrare biologică foarte performant

Suprafața desfășurată aferentă colonizării este de 2,500 m2/m3 învelită în carbon activ

În pasul următor, ținem cont de timpul în care apa de tratat este expusă bacteriilor pentru ca acestea să aibă timp să-și facă treaba, exact ca pe o linie de producție într-o fabrică pe care circulă amoniacul si nitriții, muncitorii fiind bacteriile. La temperaturi ale apei de peste 17C, pentru oxidarea amoniacului și a nitriților, bacteriile nitrosomonas au nevoie de 2.5 minute timp de contact pentru a transforma o moleculă de amoniac în nitriți, în timp ce nitrobacter au nevoie de 5 minute timp de contact pentru a transforma o moleculă de nitriți în nitrați. La temperaturi mai mici, timpii cresc. Ținând cont și de debitul pompei de recirculare aflăm lungimea necesară filtrului.

Practic, filtrul este o ecuație ai cărei parametri sunt: biomasa crapilor, cantitatea de hrană furnizată zilnic, cantitatea amoniacului rezultat, suprafața desfășurată a mediilor de filtrare, debitul pompei și viteza apei în filtru. Cum cantitatea de material filtrant deja am determinat-o, putem afla ușor acum dimensiunile filtrului. Așa se calculează corect din punct de vedere biologic și matematic sistemul de filtrare. Logic și simplu!

Atenție la aceste calcule când doriți să achizionați un filtru și tineți cont de faptul că un filtru sub presiune, închis, realizează aproape zero filtrarea biologică, pe lângă faptul că necesită putere mare de pompare (implicit consum energetic mare) și prezintă risc de blocaj.

Dacă vă hotărâți să construiți singuri filtrul recomandarea este să nu executați nimic fără o proiectare prealabilă. Modificările apărute pe parcurs nu sunt niciodată binevenite, ele producând mai multe dureri de cap și costuri suplimentare decât beneficii. Construcția unui filtru la fața locului are avantaje reale față de un filtru prefabricat, de serie, deoarece poate fi realizat exact pe nevoile particulare ale unui iaz.

După cum observați, bacteriile bune au un rol esențial, de cele mai multe ori spunându-se că pasionații de crapi japonezi nu îngrijesc pești, ci mai degrabă îngrijesc bacterii benefice!

Forma iazului

Cele mai eficiente forme pentru un iaz, din punctul de vedere al filtrării, sunt cele circulare sau ovale cu pereții verticali pentru a beneficia de returul tangențial al apei, creând un efect de vortex către sifon. Mai ales la bazinele mari, dacă proiectul permite, returul se va face în sensul invers mișcării acelor de ceasornic pentru a beneficia de efectul Coriolis din Emisfera Nordică unde se află și România (efectul Coriolis: mișcarea apei către dreapta sau stânga cauzată de mișcarea de rotație a Pământului).

Efectul Coriolis

Dacă formele circulare sau ovale nu încântă, părând prea simpliste, atunci se pot adopta orice forme cu condiția împărțirii logice a iazului în iazuri mai mici, fiecare cu propriul sifon și propria filtrare, având colțurile de preferabil rotunjite. Niciodată sifoanele nu vor fi înseriate deoarece, în acest caz, doar unul va fi principalul furnizor de apă către filtru (de obicei, cel cu traseul cel mai scurt față de filtru sau cel montat cel mai jos), celelalte fiind aproape inutile. De asemenea, un aspect important este acela ca iazul să aibă fundul curat, fără pietre, pentru a nu încuraja acumularea sedimentelor. Suprafețele "orizontale" de la baza treptelor ar trebui să aibă o pantă către interiorul iazului, în cazul în care doriți un iaz în trepte.

Exemplu iaz prevăzut cu două sifoane de vacuum și două stații de filtrare. A se observa zona de acoperire a efectului de vacuum asociat fiecărui sifon.

Plantele în iaz - filtrarea vegetală

Plantele într-un iaz consumă nutrienți, în mare parte nitrați și fosfați, care altfel devin hrana algelor făcându-le să prolifereze. Din acest punct de vedere, plantele în iaz sunt foarte utile, fiind un adevărat filtru vegetal. Atât plantele verzi cât și algele realizează procesul de fotosinteză. Prin clorofila din frunze, planta absoarbe energie solară cu care, folosind dioxidul de carbon și apa, planta generează oxigen și glucide. Animalele doar consumă oxigen și generează dioxid de carbon prin respirație. Spre deosebire de animale, plantele verzi și algele (algele nu sunt plante!), în prezența luminii solare, consumă dioxidul de carbon din atmosferă și generează oxigen. în același timp, însă, atât plantele cât și algele respiră în permanență, consumând oxigen și eliberând dioxid de carbon. Respirația este de fapt inversarea procesului de fotosinteză și are loc atât prin rădăcină cât și prin frunze.

Se observă că ziua au loc atât fotosinteza cât și respirația, însă, pe ansamblu, oxigenul produs este mai mare decât cel consumat. Pe timpul nopții, însă, neavând loc fotosinteza, plantele și algele doar consumă oxigen, motiv pentru care o atenție sporită trebuie acordată oxigenării iazului mai ales noaptea, în cazul prezenței algelor sau a plantelor. Așa se explică de ce în cazul iazurilor cu deficit mare de oxigen dizolvat, dimineața se găsesc de obicei pești morți, mortalitatea survenind în timpul nopții prin sufocare, mai ales în perioadele călduroase. Fotosinteza realizată într-un iaz de către plantele submerse și de către alge se numește fotosinteză acvatică. Diferența între fotosinteza din mediul acvatic submers și cel terestru este că în mediul acvatic submers, atât dioxidul de carbon, cât și oxigenul au ca sursă și destinație apa, influențând direct chimia acesteia. Crapii japonezi sunt cunoscuți ca fiind mari "iubitori" de plante, nu în sensul frumos, ci pentru că le mănâncă. în scurt timp nu veți mai avea plante, ci doar o apă plină de resturi vegetale plutind pe suprafața acesteia. Plantele pentru iaz sunt de mai multe categorii: marginale, de apă adâncă și plutitoare. Dacă optați pentru un iaz cu plante, atunci recomandarea este să le plantați astfel încât crapii să nu ajungă la ele, ori prin crearea unor zone dedicate plantelor (și numai plantelor) sau prin utilizarea coșurilor de plantare. Cel mai simplu mod de a le planta îl reprezintă utilizarea coșurilor special concepute în acest sens. Acestea sunt de mai multe mărimi pentru diverse tipuri de plante. în cazul în care peștii pot ajunge la ghiveci, recomandarea este să plantați doar plante înalte în ghivece (nu și nuferi, spre exemplu). A nu se utiliza pământ de flori fertilizat iar înainte de pământ este necesar a se pune în ghiveci un material geotextil pentru a preveni scurgerea pământului în iaz prin găurile ghivecelor. De asemenea, un strat de pietriș de 2-3 cm se va așeza peste pământ pentru a evita scormonitul peștilor. De preferat ar fi ca marginea superioară a ghiveciului să fie cu 2 cm deasupra nivelului apei pentru a nu permite peștilor să "deranjeze" plantele și să ajungă în ghivece.

Marginea ghiveciului protejează planta

Pui de crapi deranjând nuferii

Echipamente specifice

Sifonul

Folosiți sifoane de 110 mm de cea mai bună calitate. Acestea se îngroapă și, dacă se sparg, vor fi foarte greu de schimbat sau reparat odată finalizat iazul.

Există pe piață și variante de sifoane cu disc de aerare integrat pe capac.

Personal, nu recomand sifoanele cu disc de aerare integrat din cauza faptului că alegerea aeratorului nu se va mai putea face doar în funcție de necesarul de oxigen din iaz (cum este normal), ci este dependentă atât de adâncimea la care este amplasat sifonul cât și de tipul discului de aerare integrat deja în sifon. în plus, bulele de aer generate în iaz de acel disc vor face foarte dificilă observarea peștilor. Aerarea se poate realizeaza în anumite situații în filtru tocmai pentru a se evita acest inconvenient vizual, aceasta nefiind totuși o practică obligatorie.

Aeratorul

Oxigenul stă la baza tuturor proceselor biologice dintr-un iaz (nitrificație, metabolism pești, etc.). Peștii consumă oxigen dizolvat care este creat prin amestecul apei din iaz cu oxigenul din atmosferă și prin procesul de fotosinteză. Pentru crapii japonezi, nivelul minim de oxigen dizolvat în apa iazului nu trebuie să scadă sub 5 mg/litru. Pentru a oxida 1 kg de amoniac, bacteriile de nitrificație consumă o cantitate de 6 kg oxigen dizolvat. Cantitatea de oxigen dizolvat stocabil în apă variază în funcție de presiunea atmosferică, de temperatura apei sau de conținutul de săruri minerale și substanțe organice.

Aerator dotat cu discuri de aerare

Efect de aerare produs de discul de aerare

Cum se calculeaza necesarul de aerare al unui iaz ?

De cele mai multe ori, aeratoarele ce se comercializează au menționat pe cutie un debit de aer. Atât!
Iazul are însă nevoie de oxigen dizolvat, care nu e același lucru.

Cum alegi corect?

Pentru a afla ce aerator ai nevoie (debitul său de aer) poți aplica formula SOTR (Rata Standard de Transfer a Oxigenului) care ia în calcul salinitatea, adâncimea, presiunea, etc:

Sau poți aplica metoda mea pe care o folosesc cu succes pentru a aproxima destul de corect necesarul de aer pentru un iaz:

• Stabilești valoarea dorită a oxigenului dizolvat în iaz (exemplu, 5 mg/l, minimul pentru crapii japonezi - mai multe detalii găsești la secțiunea Calitatea Apei).
• Măsori dimineața devreme valoarea oxigenului dizolvat din iaz (presupunem că este 3 mg/l).
• Calculezi diferența, sub formă de necesar aport constant de oxigen dizolvat (în cazul exemplului de aici este necesar un aport de 2 mg/l).
• Calculezi aportul necesar total constant (daca iazul din exemplu are 15 000 litri, aportul ar fi de 30 grame oxigen dizolvat/minut).
• Convertești totalul necesar (30 grame) oxigen dizolvat în debit de aer, ținând cont de faptul că aerul conține 21% oxigen. Rezultă un necesar de 143 grame aer/minut (valoare aproximativă pentru că gradul de dizolvare al aerului în apă nu este chiar 100%).
• Calculezi volumul de aer aferent necesarului de 143 grame (spre exemplu, la 25C, densitatea aerului este de 1.1839 kg/m3). Rezultă un aport necesar de aproximativ 120 l/min sau 7 200 litri aer/oră (la adâncimea de pompare).

Mereu am fost de principiul că dacă ai putea alege doar un singur tester pentru iazul tău, atunci acela trebuie sa fie testerul pentru oxigen!

Ce trebuie știut despre aeratoarele de iaz în general:

• Oxigenul dizolvat în apă se asigură prin contactul direct dintre aer și apă. O cascadă, un aerator cu pedale de suprafață sau o suflantă produc într-o oarecare măsură oxigenarea apei. Cel mai eficient mod de oxigenare este introducerea aerului sub presiune pe fundul bazinului pentru o expunere maximă a bulelor de aer în coloana de apă și pentru a produce destratificarea apei.
• Odată aflat necesarul de oxigen al iazului, se va calcula necesarul de aer după algoritmul de mai sus. Debitul de aer necesar trebuie asigurat la adâncimea de pompare (unde aerul intră prima dată în contact cu apa).
• Pentru orice aerator, debitul de aer generat scade odată cu creșterea adâncimii la care se pompează aer în apă (acolo unde poziționați discul de aerare în apă).
• Indiferent de unde procurați aeratorul, solicitați graficul de pompare pentru a nu avea surprize de debit (de obicei producătorul specifică pe cutie debitul maxim, adică la gura aeratorului - ceea ce nu o să obțineți niciodată pentru că pompați aer în apă, nu deasupra acesteia).
• Aeratorul se utilizează cu unul sau mai multe discuri de aerare (se mai folosesc pietre de aerare, mai puțin eficiente).
• Discurile de aerare au o caracteristică numită "presiune inversă" care reprezintă presiunea apărută în sensul invers ieșirii fluxului de aer. Această caracteristică este direct legată de dimensiunea bulelor de aer generate. Cu cât sunt mai mici și introduse la adâncime mai mare, cu atât mai mare este randamentul de oxigenare al apei dar și presiunea inversă crește. Această presiune inversă poate scădea debitul sau poate forța până la deteriorare pompa de aer dacă tipul discului nu se corelează cu pompa.
• Aeratoarele se folosesc de preferat cu discuri de aerare fabricate din EPDM, corect calibrate pentru fiecare model de aerator folosit (au capacități uzuale între 40-350 litri/minut, diametre 8-35 cm).
• NICIODATĂ nu amplasați un aerator sub nivelul apei fără o supapă de sens pe traseu deoarece, în caz de oprire a dispozitivului din diverse motive, apa poate intra în aerator prin sifonare inversă și se va produce un scurtcircuit.
• Eficiența transferului oxigenului în apă depinde de dimensiunea bulelor, debitul realizat, suprafața discului de aerare, adâncimea de pompare, etc. în cazul bulelor de aer, transferul de oxigen se realizează la nivelul suprafeței bulei, în timpul ridicării acesteia către suprafață. Sunt preferate bule cu diametru de maximum 5 mm deoarece raportul dintre suprafața sferei și volumul acesteia (3/R) crește odată cu scăderea razei. O scădere cu 10% a razei bulelor de aer va crește cu 15% coeficientul de transfer al oxigenului în apă. Pe de altă parte, o creștere cu 10% a razei va scădea transferul oxigenului cu 11%.

Exemplu de grafic de pompare al unui aerator (debit pe adâncime)

Discuri de aerare

Pentru aerare se mai folosesc și dispozitive Venturi care se montează pe returul pompei de recirculare. Principiul Venturi apare sub forma unui efect de vacuum atunci când un fluid incompresibil curge printr-o secțiune îngustă a traseului, apărând o diferență de presiune statică corespunzătoare celor două secțiuni (bazat pe conservarea energiei mecanice din Legea lui Bernoulli):

Efectul Venturi aplicat pentru amestecul aerului cu apa într-un iaz:

Pompa de recirculare

Orice iaz cu sistem de recirculare implică utilizarea a cel puțin unei pompe de apă pentru recircularea apei prin filtru.

Atenție: orice aparat electric utilizat pentru un iaz trebuie să fie alimentat de la un circuit prevăzut cu siguranță diferențială!

După amplasament, sunt două tipuri de pompe care se folosesc pentru iaz: pompe submersibile și pompe externe (sau cu montaj pe uscat).

Pompele submersibile se montează în apă iar pompele de uscat se montează în afara apei cu condiția existenței unei conducte sub nivelul apei care să alimenteze pompa cu apă în mod gravitațional.

Cum alegem pompa ?

În primul rând trebuie identificat debitul necesar de pompare pentru iaz. De obicei, regula este ca întregul volum de apă să fie recirculat prin filtru o dată la 2-3 ore. Deci, dacă ai un iaz de 9 000 litri, iți trebuie o pompă de aproximativ 3 000 l/h debit. Diavolul însă se ascunde în detalii. Ai putea merge să cumperi orice pompă pe care scrie debit 3 000 l/h, însă trebuie sa ții cont de faptul că toate pompele au o caracteristică numită "înălțime de pompare". Inălțimea de pompare (sau h maxim) este distanța maximă la care pompa ridică apa printr-un tub vertical atașat pompei la zona de evacuare a acesteia. La acest "h maxim", pompa nu mai refulează (are debit de refulare zero). Cu cât refularea este mai aproape de înălțimea de pompare maximă, cu atât debitul pompei scade. Deseori producătorii descriu prin acei 3 000 l/h pe care-l prezintă pe produs, debitul la înălțimea zero, adică la "gura pompei". Este foarte important să solicitați și să consultați curba de debit a pompei pentru a înțelege ce debit scoate pompa la înălțimea de refulare pe care o necesită proiectul (de exemplu, în cazul în care din pompă alimentați o cascadă, debitul obținut pe cascadă este indicat de curba de debit în dreptul înălțimii cascadei, minus alte eventuale pierderi de debit de pe traseu).

Exemplu curbă de debit

O pompă funcționeză optim când "muncește" la 85% din înălțimea de pompare. în acest punct se atinge combinația optimă dintre înălțimea de pompare, debitul realizat și consumul de energie. Pierderile de debit nu se realizează doar pe înălțime ci și prin curgerea prin conducte. Cu cât diametrul conductei este mai mic, cu atât rezistența la înaintarea apei prin conductă crește și apare pierderea de debit. Ca și regulă, utilizați conducte sau furtun cu diametre maxime admise de pompă și evitați coturile de 90 grade pe traseu.

Alte aspecte de luat în considerare:

• Nu folosiți la recirculare pompe de ape uzate cu plutitor deoarece nu sunt fabricate să funcționeze în regim continuu și le veți strica repede, pe lângă faptul că au un consum colosal de energie, comparativ cu pompele speciale pentru iaz. O pompă de iaz trebuie să funcționeze 24/24 ore, cel puțin din primăvară până toamna târziu.
• Fiți atenți la perioada și condițiile de garanție.
• Analizați curba de debit.
• Analizați puterea consumată pentru că ea va genera costuri lunare cu electricitatea.
• Țineți cont de faptul că materialele folosite în procesul de fabricație (mai ales rotorul și statorul) nu sunt toate prietenoase cu apa dură și riscați blocarea pompei.
• Geometria elicei rotorului este foarte importantă, mai ales dacă amplasați pompa în iaz, în cazul unui filtru alimentat prin pompare. Elicea poate acumula frunze sau alge care duc la blocarea acesteia, fapt care nu se întâmplă dacă aveți un filtru alimentat gravitațional deoarece pompa este amplasată în acest caz în filtru, după mediile de filtrare, aspirând doar apă curată).

Sterilizatorul UV

Ultravioletele reprezintă lumina cu lungimea de undă între 100-400 nm. Deoarece culoarea violet are cea mai mare frecvență dintre culorile luminii vizibile, lumina ultravioletă se numește așa pentru că are frecvența imediat următoare culorii violet. Lumina vizibilă are lungimea de undă între 400-780 nm. Ultravioletele se află în intervalul 100-400 nm și sunt împărțite în patru categorii: Vacuum UV, UV-C, UV-B, UV-A.
Lumina UV din intervalul 160-240 nm produce ozon din oxigen, cu un efect maxim la 185 nm. Lumina UV din intervalul 100-280 nm (numit spectru germicid) este cea mai letală pentru microorganisme, cu un efect maxim la 254 nm. Microorganismele expuse luminii UV din acest interval sunt anihilate prin distrugerea ADN-ului. într-un iaz, acest fenomen se întâmplă prin recircularea apei printr-un sterilizator UV (lampă UV). Un sterilizator UV conține un bec ce generează lumina UV-C, bec aflat într-un tub care protejează becul de contactul cu apa, apa trecând prin zona dintre tubul protector și corpul sterilizatorului.

Sterilizatoarele UV "serioase" au acel tub din quartz, nu din sticlă. Motivul este că sticla nu permite razelor UV-C să treacă prin ea. Dacă ați cumpărat o lampă UV cu tubul din sticlă, aveți practic nimic mai mult decât... o veioză. Eficiența unui sterilizator depinde de timpul de expunere al apei prin lampă, puterea și dimensiunile lămpii, gazul din interiorul becului, materialul din care este produs corpul lămpii (un corp din inox va reflecta lumina, mărind eficiența, fapt care nu se întâmplă cu un corp din plastic) și de rata de recirculare a întregului volum al iazului prin sterilizator. Agenții patogeni (bacterii, anumiți paraziți) sunt afectați doar dacă trec prin corpul sterilizatorului și sunt expuși radiațiilor UV, motiv pentru care bacteriile de nitrificație nu sunt afectate, ele colonizând materialul filtrant. O funcție importantă a sterilizatorului este eradicarea algelor care creează efectul de apă verde. De reținut că, deși lampa UV este extrem de eficientă împotriva algelor în suspensie care sunt recirculate prin lampă odată cu apa, eficiența este zero împotriva algelor filamentoase care sunt fixate de diverse obiecte în apă, neajungând să fie expuse radiației UV. Pentru un iaz normal (care nu este expus permanent luminii solare) sunt necesari 2W pentru fiecare metru cub de apă. Necesarul poate crește în funcție de particularitățile fiecarui iaz. De reținut faptul că în cazul oricărui sterilizator UV, becul este consumabil. Cel mai frecvent, becurile sunt pline cu vapori de mercur (lămpi standard sau convenționale). Aceste becuri au o durată de viață de aproximativ 8 000 ore funcționare (un sezon, din primăvară până în toamnă). Chiar dacă după această perioadă becul încă luminează, eficiența este aproape zero. Alte becuri UV de tip "high output" au randament dublu față de cele convenționale. De reținut că atât becurile convenționale cât și cele high output au randamentul afectat semnificativ de temperaturile mari din mediul în care operează (la peste 40C efectul de sterilizare este aproape zero). Mai există becuri pline cu amalgam, având eficiența de patru ori mai mare față de becurile convenționale (pe bază de mercur) și durata de viață dublă față de acestea. De asemenea, becurile cu amalgam au randamentul aproape același, indiferent de temperatura mediului ambiant. în cazul filtrelor alimentate prin pompare, sterilizatorul UV se montează după pompă și înainte de filtru, un dezavantaj fiind acela că în sterilizator ajunge apa murdară, radiația UV fiind obstrucționată de turbiditatea apei care formează și depuneri în interiorul lămpii, necesitând întrețineri frecvente (curățarea quartz-ului din cauza depunerilor). în cazul filtrelor alimentate gravitațional, sterilizatorul se montează după filtru și după pompă, în sterilizator ajungând apă curată, fiind mult mai eficiente față de varianta anterioară.

Alte aspecte de luat în considerare:

• Verificați lungimea de undă a sterilizatorului înainte de achiziționare (254 nm de preferat).
• Există și dispozitive UV duale, care produc simultan radiație UV pe 185 nm (generare de Ozon) și pe 254 nm (efect germicid).
• Tineți cont de debitul maxim de apă pe care îl poate trata lampa, debit care trebuie corelat cu pompa de recirculare. Un debit prea mare al pompei face ca viteza apei prin lampa UV să fie prea mare și implicit timpul de expunere al apei prea mic pentru a putea beneficia de tratamentul UV (debitul = viteza x aria secțiunii).
• Tubul de protecție al becului să fie din quartz, nu din sticlă.

Hidroizolația iazului

Cele mai utilizate metode de hidroizolație pentru iaz sunt membranele și betonarea. Există pe piață și bazine preformate însă dezavantajul major este volumul mic al acestora. Membranele cele mai des întâlnite sunt cele din PVC și cele din EPDM. Ambele arată la fel din depărtare, însă la atingere se constată că cea din EPDM, fiind pe baza de cauciuc, este mult mai elastică (300% elasticitate). O altă diferență este durata de viață, EPDM rezistând până la 50 ani, în timp ce PVC rareori depășeste 8 ani. De obicei membranele sunt alese pentru proiectele simple și rapide. Există limitări și riscuri asociate membranelor: pereții nu se recomandă a fi drepți (la 90 grade) existând riscul surpării, orice străpungere necesară pentru sifon sau țevi necesită etanșeizare, care nu este ceva foarte simplu. Dacă membrana nu se taie și nu se vulcanizează la fața locului, aceasta va face cute (pliuri), uneori neatractive vizual, care devin zone de acumulare a sedimentelor din iaz. întotdeauna, înainte de a se așeza membrana, se va așterne un material pentru protecția acesteia împotriva rădăcinilor și a pietrelor. Cel mai adesea se utilizează în acest sens un material geotextil.

Exemplu hidroizolație EPDM cu geotextil

A doua metodă de hidroizolație, cea pe bază de betonare, nu prezintă limitări dacă se execută corect. Ca orice structură din beton, necesită armare în funcție de formă și de tipul solului.

Exemplu plan armare dublă cu plasă sudată de diametru 6mm

Dacă există posibilitatea și dacă proiectul este mare, recomand utilizarea torcretării ca metodă de betonare deoarece materialul este mult mai bine aplicat, procesul constând în împroșcarea materialului cu ajutorul unui utilaj specializat, numit mașină de torcretare. Dacă torcretarea nu este posibilă, se poate betona cu metode tradiționale sau se pot utiliza bolțari de fundație cu armarea specifică. După betonare (care nu trebuie să prezinte segregări), suprafața se va hidroizola cu materiale specifice pentru a impermeabiliza betonul. Sunt multe opțiuni în această zonă de soluții pentru hidroizolația betonului. Când alegi soluția pentru hidroizolat betonul ține cont de faptul că iazul nu doar că nu trebuie să piardă apă, ci mai trebuie să și permită viața acvatică, motiv pentru care asigură-te că soluția de hidroizolare aleasă este compatibilă cu viața acvatică. Există și substanțe care se pot introduce în beton pentru a-l impermeabiliza. Indiferent de tehnologia de impermeabilizare, betonul nu trebuie lăsat în contact direct cu apa deoarece are pH-ul 12-14, valoare care în primele aproximativ șase luni de la umplerea cu apă, va influența pH-ul apei, dăunând peștilor.

Exemple iazuri ca structuri betonate

Dacă optați pentru utilizarea pietrelor în cadrul designului, atunci folosiți pietre mari, impunătoare. Pietrele cu conținut de calcar pot crește necontrolat pH-ul apei, însă în cazul ploilor acide atenuează efectul de acidificare a apei prin prevenirea scăderii pH-ului. Pietrele din granit nu influențează pH-ul, însă în cazul ploilor acide se dizolvă și pot elimina metale în apă. întotdeauna construiți o bordură în jurul iazului pentru a preveni scurgerea apei din împrejurimi în cazul ploilor abundente. Odată cu apa din împrejurimi, pe lângă elemente care pot murdări iazul se pot introduce și fertilizanți sau pesticide utilizate în grădină, ceea ce va face rău peștilor.

Când umpleți iazul pentru prima dată, utilizați un apometru. Este momentul ideal când puteți identifica exact volum iazului, atât de necesar în toate tratamentele.

Skimmerul

Dacă locația iazului prezintă risc de căderi ale frunzelor pe suprafața apei, se recomandă utilizarea a cel puțin unui skimmer. De reținut că skimmerul va avea propria pompă, fiind independent de filtru, el având propriul mecanism de reținere a frunzelor odată cu recircularea apei prin el. Skimmerul se montează perpendicular pe sensul curenților de suprafață din apă (se va ține cont și de direcția vântului) pentru eficiență maximă.

Si tu te poti bucura de relaxarea unui iaz cu crapi koi

cu ajutorul serviciilor noastre de proiectare, intretinere si consultanta specifica